Bufniţe, cucuvele & Co. – o reputaţie nemeritată

Sunt şi unii care le admiră, chiar dacă nu le cunosc foarte bine. Iar între pasiune fără explicaţii şi antipatie insuficient explicată, e loc pentru echilibru: să ştim, cu adevărat, ce e cu păsările astea, ce fac ele – dincolo de chestiile de genul „cucuveaua prevesteşte ghinion”, unde se potrivesc în mozaicul de specii şi de relaţii care alcătuiesc natura.

• Un nou studiu arată că cimpanzeii sunt mai similari oamenilor decât s-a crezut
• Plasticul care se dizolvă în apă ar putea combate criza globală a poluării

Păsări cu „chip”

Sunt, într-adevăr, păsări aparte, ceea ce explică, oarecum, teama superstiţioasă a omului în faţa lor. Însăşi înfăţişarea lor e tulburătoare: cine nu se simte impresionat în faţa unor păsări care, în loc de a te privi inexpresiv şi câş, strâmbându-şi caraghios capul într-o parte, cum fac păsările care au ochii aşezaţi de o parte şi de alta a capului, te privesc cu faţa îndreptată spre tine – „ca un om” -, ţintuindu-te cu o privire uneori severă, alteori parcă încruntată, alteori surprinsă, ori gânditoare, ori părând de o suverană nepăsare, ca şi când te-ar dispreţui profund?

Această caracteristică – ochii aşezaţi în faţă – care dă expresivitate şi o stranie notă antropomorfică înfăţişării lor, este, în realitate, o adaptare, o trăsătură câştigată prin evoluţie. Bufniţele pot privi cu ambii ochi în aceeaşi direcţie – vedere binoculară – ceea ce le conferă o acuitate vizuală extraordinară. Pot vedea bine la distanţe mari, disting detaliile, chiar în întuneric, pot aprecia cu mare acurateţe viteza cu care se deplasează o pradă – toate aceste calităţi sunt indispensabile unui animal de pradă. Cum nu poţi să le ai pe toate, vederea lor e mult mai puţin bună când e vorba de obiecte aşezate foarte aproape, la câţiva centimetri de ochi; pe acelea aproape că nu le disting. Însă vederea la depărtare, mai ales în condiţii de lumină slabă, este excepţional de bună.

Aşa se face că bufniţele sunt, în ecosistemele în care trăiesc, prădători de top.

Alte adaptări la această viaţă de vânători ai nopţii includ:

• Pene filiforme – ca nişte peri – în zona ciocului; aceste pene specializate au rol tactil; cu ele, bufniţele „simt” prada
• Discuri faciale – ansamblul penelor mărunte dispuse în cer în jurul ochilor. Acest aranjament special al penelor direcţionează undele sonore spre urechile păsării, ajutând-o să localizeze prada după sunetele produse.
• Remige (pene ale aripilor) cu un „design” special; între altele, aceste pene au margini franjurate, care amortizează zgomotul produs de aripi. De aceea, bufniţele au un zbor silenţios, ivindu-se neauzit, ca nişte năluci, din întuneric – alt element care le face temute de om şi asociate cu spiritele şi morţii.
• Unele specii au urechile aşezate asimetric, pentru a capta sunetele mai eficient într-un spaţiu tridimensional. (Urechile nu sunt acele „smocuri” de pene care pot fi văzute la unele bufniţe; adevăratele urechi sunt nişte deschideri largi în zona capului şi sunt, în general, ascunse în penaj.)
• Cioc şi gheare mari şi ascuţite – ca la orice pasăre de pradă; la speciile de bufniţe de mari dimensiuni, care se hrănesc cu prăzi pe măsură, ghearele au o forţă de strângere şi zdrobire impresionantă.

Lista de bucate

Deşi cunoscute pentru faptul că se hrănesc în mare măsură cu rozătoare – ţinând astfel sun control populaţiile acestora – bufniţele au, în ansamblu, un „regim” mai larg, cu diferenţe, evident, în funcţie de specie.

• Speciile mici se hrănesc predominant cu nevertebrate; mărunţica bufniţă-spiriduş pomenită mai sus, care trăieşte în zone deşertice, mănâncă mai ales insecte, dar şi scorpioni.
• Multe specii consumă un „meniu mixt”, compus din insecte şi rozătoare, uneori şi câte un liliac. În Europasia şi America, cele de dimensiuni mai mari vânează şi iepuri, uneori jderi sau ratoni. O specie (Nesasio solomonensis) care trăieşte în insulele Solomon şi Bougainville, din Papua Noua Guinee, s-a specializat în vânarea marsupialelor arboricole numite cuscus.
• Câteodată, bufniţele mai variază dieta, introducând în meniu şi carne de pasăre; astfel, bufniţa polară consumă, pe lângă lemingi şi alte rozătoare, păsări precum potârnichi polare, gîşte, raţe, corcodei şi multe altele – mai adesea, pui ai acestora, mai vulnerabili şi mai uşor de prins.
• Există câteva bufniţe, în Africa şi Asia, care s-au specializat în pescuit: aşa-numitele bufniţe-pescar, care trăiesc în preajma apelor şi se hrănesc predominant cu peşti şi cu broaşte.

Marea majoritate a speciilor sunt nocturne, ieşind după pradă când s-a întunecat bine de tot şi dormind ziua. Câteva sunt crepusculare, zburând şi vânând în lumina slabă dintre noapte şi zi, în preajma răsăritului şi a amurgului. Şi, în fine, sunt şi unele diurne, care, chiar dacă vînează la crepuscul, nu dorm peste zi, ci sunt active ziua-n amiaza mare, cum e neobişnuita bufniţă de vizuină din America de Nord (Athene cunicularia – fotografia de mai jos).

Această specie e ciudată şi prin faptul că, spre deosebire de majoritatea speciilor de bufniţe, care cuibăresc la înălţime, în clădiri sau copaci, ea se adăposteşte în galerii subterane, precum cele săpate de câinii de prerie. (Dintre speciile de la noi, ciuful de câmp, Asio flammeus, e activ şi ziua; şi el cuibăreşte pe sol.)

O faimă rea, nemeritată

În multe culturi, bufniţele au o reputaţie proastă; sunt asociate cu boala, moartea, în general cu întîmplări nefericite.

În Africa, în America, în Europa, în Orientul Mijlociu se întâlnesc aceleaşi conotaţii: funerar, funest, lugubru, semn rău…

Excepţiile de la această viziune sunt puţine: în hinduism, o astfel de pasăre e asociată zeiţei Lakshmi, divinitate a prosperităţii, norocului, fertilităţii şi generozităţii, iar vechii greci asociau cucuveau cu înţelepciunea, considerând-o pasărea Atenei (zeiţa înţelepciunii, în panteonul grec). Urmele acestei concepţii mai supravieţuiesc în bufniţa-personaj înţelept, care dă lămuriri şi sfaturi bune, o imagine ce apare mai ales în poveştile şi desenele animate pentru copii .

Romanii, în schimb, dădeau o semnificaţie funerară prezenţei acestor păsări de noapte. Şi, cum romanii şi-au întins influenţa (inclusiv culturală) peste o mare parte a Europei, tot continentul are, până în ziua de azi, o mare problemă cu păsările astea. Iar această proastă reputaţie le face vulnerabile; sunt adesea atacate (uneori omorâte) cu pietre şi beţe, chiar şi de către copii.

Aceste credinţe sunt, din păcate, foarte greu de clintit; vechimea lor şi statutul lor de „învăţături din bătrâni” le fac foarte stabile şi persistente, spre paguba păsărilor, care le cad victimă adesea.

Bufniţele, evident, nu-s aducătoare de moarte, nici de boală, ba dimpotrivă, având în veder câte rozătoare consumă, sunt chiar benefice: multe specii de rozătoare au un ritm de înmulţire de-a dreptul năucitor şi, dacă n-ar fi ţinute sub control, ar ajunge să copleşească totul. Rozătoarele sunt, adesea, purtătoare de agenţi patogeni pe care îi pot transmite omului – aşa că o boală, dacă vine, e mult mai probabil să vină de la şobolani decât de la cucuveaua care a cântat pe casă.

În Europa, legătura strânsă dintre populaţiile de rozătoare şi păsările răpitoare de noapte, împreună cu ascensiunea ideilor privind practicile „verzi” de combatere a dăunătorilor, a dus la apariţia unei concepţii care se răspândeşte, încet-încet, în ţările din vestul continentului: folosirea acestor păsări în avantajul omului.

O familie de strigi oploşită într-un hambar şi lăsată să-şi vadă de treabă poate consuma, în decursul unui an, aproximativ 3.000 de rozătoare mici. 3.000 de şoareci şi şobolani mai puţin în gospodăriile din jur! Curat, natural… fără momeli otrăvite, capcane şi mortăciuni de care trebuie să te debarasezi!

Iar pentru asta, nu trebuie decât să depăşim faza „cucuveaua = pasăre funestă” şi să ajungem să înţelegem situaţia dintr-un punct de vedere ceva mai potrivit cu secolul XXI.